Touche

Ultima saptamana a fost una fierbinte, din orice unghi am privi-o. Am sa ma opresc, insa, doar la cele ce s-au intamplat la Budapesta, la Mondialele de scrima.  Tibi Dolniceanu, bronz la individual, sabie, argint pe echipe, masculin sabie, precum si bronz la echipe, feminin spada, sunt niste rezultate absolut extraordinare. In conditiile in care alte tari au cate 3-4 garnituri de sportivi, care sunt rulati selectiv si nu se duc la toate competitiile, noi avem o mana de copii nebuni, care trag tuse si la Europene si la Mondiale si la Olimpiada. Si vin cu fierul pe piept, de fiecare data. Semifinala fetelor a fost absolut deliranta. Pana in penultimul releu, eram condusi la 2-3 tuse. In ultimul releu, Ana zbiara pentru prima data, asa cum face cand are zvac si-am inteles ca abia de-atunci incepe. Mai era un minut si jumatate si egalase. Cu 30 de secunde inainte de final, cade in genunchi, accidentata.  Ar fi fost absolut nedrept, trasese magic si preluase conducerea. Se ridica si continua, schiopatand aproape imperceptibil. Dupa inca doua strigate, aveam bronzul. Franta era invinsa, in ultimul releu. Cand echipa se pregatea s-o imbratiseze, Ana pune palmele pe plansa si incepe seria de flotari pe care mi-o promisese. Am inghetat. Le facuse si cand pierduse la individual, le facea si-acum. Inainte de meci, imi spusese ca nu vrea sa fie usor, ca vrea sa se chinuie, sa fie la limita, ca sa se poata bucura. Si-asa a fost. La nici 2 luni de la Europene, Ana Branza, Tibi Dolniceanu et co, trag fantastic si se scuza ca n-au putut mai mult. Auziti? Se scuza. Domnule profesor Zidaru, va multumim. Mai mult nu mai pot spune.