Egalitate de sansa

momo

Acum ceva vreme, Liviu Iolu ma intreba daca vad Marathon es Sables castigat vreodata de vreun alb. Despre Marathon des Sables, am mai vorbit. Despre violul la care te supune aceasta cursa, despre norocul de-a o termina in picioare si fara accidentari prea mari, de asemenea. Oameni cu proteze in loc de picioare sau nevazatori care alearga printre dune si pe culmile Atlasului, dau dimensiunea mitica si de umanism, in care se desfasoara aceasta cursa. 250 de kilometri, in Sahara marocana, cu rucsacul de hrana, echipament si kit de supravietuire, in etape de 35-90 km pe zi. Accidentari la ordinea zilei – unele destul de grave, uneori, din pacate, chiar decese, temperaturi de 54 de grade, relief absolut descurajant, toate astea nu opresc circa 1200 de sportivi din toata lumea, sa participe la aceasta dementa frumoasa, o data pe an. Cursa incepe acum 30 de ani, cand Patrick Bauer alearga singur prin desert, 300 de km si i se pare frumos. Dupa doi ani, deja se limiteaza locurile de partcipare, la 1200. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, acum. Ci, depsre povestea unei familii de marocani, care au ajuns sa domine aceasta cursa. Familia Ahansal era una extrem de saraca. Fratii Lahcen si Mohamed plecau in fiecare dimineata sa caute hrana printre resturile de gunoaie. Isi mutau cortul acolo unde gaseau apa, in plin desert. Intr-o zi, fratele cel mare, Lahcen, vede niste sportivi cu echipament ciudat, urmati de masini de teren si elicoptere, alergand printre dune. Curios, se ia dupa ei, si incepe sa alerge descult, pe langa traseu, pe acelasi teren pe care sportivii isi distrug incaltarile. In a treia etapa, deja termina inaintea castigatorului din cursa. Patrick Bauer, directorul cursei il vede si-l intreaba daca nu vrea sa participe La MdS. Lahcen nu avea cei 5000 de euro necesari pentru taxa si echipament. Ca urmare, Bauer initiaza o campanie in media marocana, impreuna cu organizatii autohtone si strange banii. Rezultatul? Lahcen castiga cursa, in urmatorii zece ani. SI poate-ar mai fi castigat, daca mama lui nu i-ar fi spus: gata, opreste-te, lasa-l si pe fratele tau. Si Mohamed, fratele lui, castiga in urmatorii sase ani. Din nefericire pentru noi, nu mai au alti frati. Si Momo nu da semne c-ar obosi. Stau la masa cu el si vorbim despre toate, cursa, femei – da, ii plac femeile. Nu ma pot abtine si-i spun: zi-mi cum reusiti, cum puteti sa ne umiliti in felul asta? Se uita imediat in jos si, cu cea mai intensa modestie, imi spune: pai, nu aveam alta sansa. Isi ridica ochii: as vrea sa vin in Romania, intr-o zi. Ii spun, asa o sa facem, te aduc intr-o zi, la mine, sa inotam impreuna. Intr-un fel trebuie sa ma razbun. Rade cu toti dintii aia ai lui. Nu, Liviu, prietene, nu cred ca Marathon des Sables va fi castigat de vreun alb. Nu cat vor mai fi in cursa, creaturi din acestea.

Advertisements